visele nu au pret...

   Mai mult ca oricand, mi-e dor de zilele cand parca nimic nu conta mai mult decat visul meu. In timp, nu am renuntat la el, dar parca mai mult ca oricand, nu mai am sperante ca el se va implini. Visele nu au pret, pentru ca visele sunt ale noastre. Ale mele! Visele nu pot fi luate, taxate, impozitate, private, patate, furate sau cum mai vreti voi sa le mai ziceti. Nu vreau sa ma repet, dar nici nu vreau sa nu fiu prost inteleasa. Intotdeauna cand m-am simtit singura, visul meu mi-a stat alaturi. Am inchis ochii, si ca un arhitect celebru mi-am schitat viata asa cu as fi vrut sa fie la momentul respectiv. Mi-am pacalit fiinta cu lucruri efemere. Si nu, nu mi-a fost mai greu cand am deschis ochii. Am continuat sa sper, sa rad, sa merg mai departe. Unii nu inteleg visatorii. Poate ca nici nu trebuie. Visele nu sunt pentru toti.
   Intotdeauna ma gandesc la cate lucruri, oameni, locuri, as fi vrut sa vad, sa cunosc, sa am...Este totusi incredibil cum toate mi-au reaparut in cale atunci cand ma asteptam mai putin. De la un lucru pe care mi l-am dorit, dar nu l-am avut cand am vrut, la un loc pe care l-am ratat din cauza unei probleme aparute pe ultima suta de metri, la iubiri neimplinite...toate au venit atunci cand am fost pregatita sa le primesc. Exercitiul numit viata mi-a aratat ca se poate orice, dar nu oricand. Acum nu ma mai grabesc. Astept.
   Mama nu mi-a inteles niciodata starea de visare. Asa cum nici eu nu am inteles-o pe ea de ce cumpara bilete la loto...intotdeauna a ras de mine. Eu de ea, nu. Inca mai visez la ziua cand cel putin 5 numere din 6, o sa fie castigatoare...