luna indragostitilor...

...dar si luna mea. Poate mai mult luna mea, a prietenilor mei. Cunosc o multime de oameni nascuti in luna februarie. Cat despre "luna indragostitilor", nu am simtit niciodata vreo diferenta. Am tratat acest lucru, tot timpul, cu o usoara indiferenta. De ce? Pentru ca niciodata nu am fost luata prin surprindere de nimeni cu vreo declaratie da dragoste, sau vreun moment special, asa cum teoretic ar trebui sa se intample. Desigur, tin minte ca intr-un an, un fost coleg de facultate, pe care-l placeam eu foarte tare, si el stia asta, m-a invitat de Valentines Day in oras. Mai exact la niste prieteni de-ai lui. Vai de capul meu, cat de terminata eram. Aveam impresia ca o sa ma ceara de nevasta in seara aia. M-a cerut pe naiba. Cate asteptari, si ce esec total a fost intr-un final. Si, ca sa fie bine, la acea intalnire m-a dus tata. Au trecut ani de atunci si singura mea amintire legata de 14 februarie, ramane tot asta. Trist. Incep sa imbatranesc. Vreau ceva uau sa mi se intample, repede, ori treaba cu Valentines Day e un bullshit total. Daca ar fi dupa mine, momentul ar trebui trait undeva intr-o tara straina, eventual intr-un restaurant venetian, unde EL sa vina cu un crin alb, superb, din care sa rasara celebrul diamant...Hahaha. Right! Imi dau doua palme si-mi revin, nu-i bai. Da sunt Sigura ca nu sunt Singura care viseaza la cai verzi pe pereti. Ceva totusi imi scapa. Daca ma analizez un pic, cred ca pot, doar ca nu mi-am propus suficient de tare:)
   De fapt Ziua Indragostitilor e in fiecare zi. Nu exista zile speciale pentru a iubi si pentru a fi indragostit. Asta e clar. (putina consolare nu strica)
   Ma intorc la ceva ce nu se intampla totusi in fiecare zi. Luna asta e ziua mea. Nici lucru asta nu ma bucura. Daca la 18 ani eram fericita ca lumea incepe sa ma bage in seama, sa-mi dea credit si asteptam sa fac 20 mai mult ca orice, acum parca nu mai e asa. Cand treci de 25, lumea incepe sa aiba diferite asteptari si pretentii de la tine. Si atunci de ce sa ma mai bucur ca vine ziua mea? Cand eu vreau doar sa mai copilaresc un pic...sa calatoresc, sa rad, sa primesc crini si diamante...

visele nu au pret...

   Mai mult ca oricand, mi-e dor de zilele cand parca nimic nu conta mai mult decat visul meu. In timp, nu am renuntat la el, dar parca mai mult ca oricand, nu mai am sperante ca el se va implini. Visele nu au pret, pentru ca visele sunt ale noastre. Ale mele! Visele nu pot fi luate, taxate, impozitate, private, patate, furate sau cum mai vreti voi sa le mai ziceti. Nu vreau sa ma repet, dar nici nu vreau sa nu fiu prost inteleasa. Intotdeauna cand m-am simtit singura, visul meu mi-a stat alaturi. Am inchis ochii, si ca un arhitect celebru mi-am schitat viata asa cu as fi vrut sa fie la momentul respectiv. Mi-am pacalit fiinta cu lucruri efemere. Si nu, nu mi-a fost mai greu cand am deschis ochii. Am continuat sa sper, sa rad, sa merg mai departe. Unii nu inteleg visatorii. Poate ca nici nu trebuie. Visele nu sunt pentru toti.
   Intotdeauna ma gandesc la cate lucruri, oameni, locuri, as fi vrut sa vad, sa cunosc, sa am...Este totusi incredibil cum toate mi-au reaparut in cale atunci cand ma asteptam mai putin. De la un lucru pe care mi l-am dorit, dar nu l-am avut cand am vrut, la un loc pe care l-am ratat din cauza unei probleme aparute pe ultima suta de metri, la iubiri neimplinite...toate au venit atunci cand am fost pregatita sa le primesc. Exercitiul numit viata mi-a aratat ca se poate orice, dar nu oricand. Acum nu ma mai grabesc. Astept.
   Mama nu mi-a inteles niciodata starea de visare. Asa cum nici eu nu am inteles-o pe ea de ce cumpara bilete la loto...intotdeauna a ras de mine. Eu de ea, nu. Inca mai visez la ziua cand cel putin 5 numere din 6, o sa fie castigatoare...